Divina Tragedie [cronique]

Divina traumă

(MEDEEA IANCU, divina tragedie, Brumar – Poeți români contemporani, Timișoara, MMXI, 92 p.)

Obținând în 2009 Marele Premiu la Festivalul și concursul de poezie ProVERS, organizat la Nicula prin truda mereu harnicului sufletist Luigi Bambulea, manuscrisul Divinei tragedii semnat Medeea Iancu apare cu sprijinul Clubului Cultural Euphorion din Dej, care îi decernează Premiul Național de Poezie Radu Săplăcan în decembrie 2010. Trecând peste faptul că premiile de gen au relevanță locală și centrifugă, fiind oarecum desuete, pe cartea debutantei de față se pare c-am putea paria. Delicat, insolit, vaporos, însă mai ales tragic, volumul adună o scriitură dacă nu gata formată, cel puțin aproape de stadiul țintit al maturității.

În deplină concordanță cu motoul cehovian ales („Dar sufletul mi-e ca un pian prețios și închis”), autoarea se deschide cu tact înaintea noastră, de parc-ar fi scris doar în gând. E ca și cum poeta ni s-ar interpreta re-citându-ne volumul, ca-n piesa celor trei surori, în ziua când s-ar împlini fatidicul an de la moartea tatălui, divină tragedie ce dă și titlul cărții Medeei Iancu, nițel exagerat la prima vedere. Deocamdată, vom pune frumos între paranteze referința la Dante, pentru a-i remarca volumului structura, mai degrabă de piesă neterminată pentru pianină mecanică: trei mișcări, în care tempo-ul ar fi, pe rând, Allegro, Allegro con Molto, respectiv Largo.

via revista Cultura cu Laurenţiu Malomfălean

Horia Gârbea [Divina Tragedie]

Orice critic este dispus să acorde unui debutant un comentariu mai generos, ori să sublinieze cu precădere părțile pozitive ale scrierilor de debut, să încurajeze vocația începătorilor. Se poate spune că un scriitor are parte de comentarii binevoitoare cel puțin de două ori: la debut și la necrolog. Nu este însă potrivit ca bunăvoința întîmpinării debutului să se transforme în extaz, în exaltarea unor calități care lipsesc ori nu sînt vădite, în vorbe mari pe care, de altfel, criticii respectivi le împart cu zgîrcenie altora, consacrați. Nici trecerea sub tăcere a defectelor și ignorarea influențelor, la care majoritatea începătorilor sînt supuși, nu poate fi un lucru constructiv.

Medeea Iancu este o debutantă cu destule calități, cu tehnică, tributară unor modele. „Divina tragedie”, volum de debut onorabil, cu pasaje pregnante și cu diluări destule, resimte influența optzecistă-nouăzecistă și se înscrie într-o serie al cărei cap este cel de mulți urmat, de nimeni egalat: Cristian Popescu pe care poeta îl combină ingenios cu piesele de deghizare infantilă ale Simonei Popescu. S-au mai ilustrat pe această linie poeți feluriți de la Mihail Gălățanu și Diana Manole la Saviana Stănescu și mai nou la Iulia Militaru. „Divina tragedie” este un „poem de familie”, construit de-a lungul unui fir epic, în care evenimentul central, reperul existenței povestitoarei-copil, este dispariția tatălui. Această tragedie e suprapusă cu aceea a bolii aceluiași personaj narator, supus la intervenții medicale severe și a cărui frică de moarte, potențată de traumatismul infantil al decesului părintelui iubit, generează textul.

Nu cred însă că elogiile halucinante semnate pe copertă de Ion Pop, Al. Cistelecan, Nichita Danilov și Luigi Bambulea au acoperire prin textul închis în această copertă. „Terifiantă cronică de familie”, ”Simfonie a unei dureri sublimate”, „Momentul recuceririi unor teritorii uitate”, „nu e un simplu debut, nici măcar un debut excepțional, ci un eveniment” etc. etc. sînt vorbe prea mari pentru un debut izbutit, dar nu ieșit din comun.

De prisos să mai subliniez că elementele principale ale construcției nu sînt noi: redarea existenței și mai ales a unei drame de familie din perspectiva copilului, relația cu tatăl și rememorarea ei după extincția acestuia, infernul maladiei proprii și notarea rece a senzațiilor prilejuite de boală și tratament. Medeea Iancu le tratează într-o viziune proprie, pe-alocuri originală și impresionantă, pe-alocuri atinsă de banalitate ori exagerată în anumite laturi. Cel mai mult supără excesul de enumerări în chip de joc infantil: ”tata este un tată cu ficatul mărit/ tata este un tată fără splină/ tata este un tată fără soție/ tata este un tată fără pat” etc. care se întîlnesc destul de des. Nu mi s-au părut inspirate nici sublinierile prin majuscule ale unor versuri anodine precum: EU ATÎRN DE INIMA TA CA DE UN CATHETER, nici copilăreala cînd devine excesivă. Mai sobră, echilibrată și inspirată este ultima secțiune, Largo (sînt trei, cu indicații de interpretare ca la un concert). Cu excepția finalului său, care este și al cărții, în care se cade iar într-o interminabilă enumerare de „dumnezei”: „dumnezei căzuți, dumnezei puturoși, dumnezei provinciali”, vreo 15 la număr cu toții, sastisind cititorul și secătuind orice metafizică.

La ce ne putem aștepta de la Medeea Iancu în viitor e greu de spus, debutul e o carte completă în sine și finită, calea aceasta nu mai poate fi reluată. Poetă cu calități dar cu scriitura insuficient supravegheată, ea poate evolua doar astupîndu-și urechile pentru cîntecele de sirenă ale elogiilor exagerate.

via Horia Gârbea

Din moarte

„Medeea Iancu s-a născut la 23 august.” (citez de pe coperta volumului), a terminat Filosofie la Craiova, face regie de teatru la Cluj. Manuscrisul Divinei Tragedii a fost premiat la Concursul de Poezie Provers, Nicula, 2009 şi publicat în urma decernării unui alt premiu, dedicat memoriei lui Radu Săplăcan. Practic, nu ştim nimic despre Medeea Iancu. Debutul său pare să fi avut un travaliu editorial lung, ceea ce este explicabil. Nu e de aşteptat să apară nici cronici prea entuziaste, nici să primească premii mai consistente – şi aceasta întrucât Divina Tragedie este cel mai bun volum de poezie scris de o tânără poetă după anii 2000, mai precis de la debutul Ruxandrei Novac încoace.
Este foarte greu să scrii despre asemenea cărţi. Ai impresia că este suficient să spui „e foarte bună”, căci argumentele sunt de prisos. Ion Pop scria pe coperta a patra: „N-am mai citit de multă vreme o carte atât de intens, de autentic, de firesc poetică” – este o propoziţie care caracterizează foarte concis emoţia întâlnirii cu acest volum. Nu sunt 50 de pagini, nu e o plachetă, ci un volum adevărat, de aproape 90 de pagini, a cărui flacără arde aproape egal de la început la sfârşit. Ceea ce echivalează cu un tur de forţă poetică. De altfel, la o primă vedere, frapează construcţia nonarhitecturală, muzicală, a volumului (în trei părţi, Allegro, Allegro con Molto, Largo), în care „bucăţile” se înlănţuiesc fără pauze, fără opriri, fără titluri, curgător, poemele fiind doar numerotate şi succedându-se unul în continuarea celuilalt, fără delimitări grafice. O astfel de structură poetică melodică (şi care mizează pe efectele sonore, incantatorii ale repetiţiilor, fie că este vorba de structuri lexico-sintactice sau de leitmotive obsedante) nu se poate livra pe bucăţi, este bună ori în ansamblu, ori deloc, te fură, la lectură, cu totul, sau te refuză total. Cu siguranţă, poezia Medeei Iancu va fi refuzată de aceia care nu gustă „literatura traumei”, poezia unei interiorităţi răvăşite de împrejmuirea morţii, poezia, până la urmă, a „ţipătului” expresionist, fie urlet, fie „zgomot alb”, optând pentru jocul unei poezii extrase dintre „intermitenţele morţii”.

via Romania literara cu Raluca Duna

Infantilizarea discursului

Greu de explicat cum unul dintre cele mai frumoase volume de poezie de anul acesta a fost cu totul ocolit de comentariile criticilor. Cu atât mai mult cu cât cartea Medeei Iancu, „Divina tragedie”, beneficia, măcar în punctul de pornire, de atenția unor experți în domeniu: juriul concursului de poezie „ProVERS” (organizat anual de Luigi Bambulea la Nicula) era alcătuit din personalități precum Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov sau Daniel Cristea-Enache, iar pe coperta a patra o recomandă entuziast chiar vârfurile criticii noastre de poezie, Ion Pop și Al. Cistelecan… Slaba difuzare a editurii Brumar, precum și atenția exclusivă a recenzenților pentru cărțile publicate la case de producție mai mari aproape că au scos remarcabila plachetă dintr-un circuit normal.

Izbitor e, din primele pagini, imaginarul extrem de dens al Medeei Iancu, în absolut contrast cu volumele diluate ale debutanților recenți. Austeritatea generală a limbajului părea că face ravagii în ultima vreme, dacă e să ne gândim numai la răsfățații premiilor literare de anul trecut, Sorin Despot sau M. Duțescu. În spatele sărăciei de expresie mai mult sau mai puțin intenționate îți venea să bănuiești o vocație mai degrabă circumstanțială, ca și cum autorii ar fi pus de-un ciclu de poeme și s-ar fi hotărât brusc să le expandeze între copertele unui volum… La Medeea Iancu, dimpotrivă, senzația e de preaplin, de inventivitate debordantă, amenințând oricând să dea pe dinafară. Tânăra autoare ar avea mai multe de exprimat, însă decide să se oprească deocamdată asupra „Divinei tragedii”.

via revista Cultura cu Alex Goldiş

DIVINA TRAGEDIA

Rareori am văzut o carte de debut atît de puternic contrafortată pe coperta a patra cum este cartea Medeei Iancu – Divina tragedia –, apărută la Editura Brumar, anul acesta. Nume de critici literari foarte exigenti, ca Ion Pop şi Al. Cistelecan, se declară uimiţi, iar un poet ca Nichita Danilov, membru al juriului care premiază cartea la Concursul de poezie ProVERS, Nicula în iulie 2009, se aruncă şi el în ditirambi aleşi numai în rare ocazii, ca mai tînărul Luigi Bambulea să facă şi el acelaşi lucru. Cînd vezi o asemenea carte de debut în poezie, cititor cu ochiul mereu deschis la astfel de fapte lirice, nu stai pe loc şi te arunci în paginile ei să vezi dacă este adevărat. Nu că ai pune la îndoială opiniile celor amintiţi, care rareori fac asemenea declaraţii, dar parcă nu-ţi vine a crede că, de exemplu, Ion Pop poate spune : „N-am mai citit de multă vreme o carte atît de intens, de autentic, de firesc poetică, precum aceasta, a Medeei Iancu”. Şi argumentele lui Ion Pop sînt absolut decizive şi totale: „Suferinţă fizică, spaimă de moarte, sentimentul marii fragilităţi a fiinţei sunt convertite în fiecare vers într-o sursă de lumină încrezătoare, sub ochii fascinaţi de miracolul vieţii, al unui copil ori adolescent. Tocmai această prospeţime a a vederii candide atrăgînd pînă şi referinţa livrescă în zona de reverberaţie a senzorialului fraged, conferă discursului său particulara notă de insolit, provoacă acea scînteie revelatoare pe care mai preţioşii suprarealişti o căutau în hazardul obiectiv, prelucrat cumva artizanal şi manierist”. Cînd un critic de fine analize şi profunde sentinţe date asupra multor poeţi spune cele de mai sus, nu mai ai nicio îndoială şi eşti convins că în sfîrşit a apărut poetul mult aşteptat printre atît de mulţi tineri poeţi, la rîndul lor şi ei foarte talentaţi, dar parcă fără aura de care, se pare, se bucură noua venită. Iar dacă Al. Cistelecan, ochiul care a privit pe mai toţi tinerii poeţi ai noului val cu exigenţa generozităţii criticului care-şi doreşte valuri-valuri de poeţi, să aibă pe ce lucra, spune: „Divina tragedia nu este un simplu debut; ba nici măcar nici un debut excepţional: e un eveniment”, atunci te înclini şi citeşti cartea. Cartea însă geme de la un capăt la altul, dospind te aerul greu al poeziei ce pare a se rarefia după o îndelungă respirare. De la titlu, îţi dai iute seama că poeta se foloseşte de deja existentul depozit, imens, al poeziei. S-au folosit şi alţi poeţi cu asupra de măsură. Unul dintre ei, Florin Iaru, nu are nici o carte de poezie al cărei titlu să nu parafrazete un deja cunoscut titlu de carte, de la La cea mai înaltă ficţiune pînă la La înnebunesc şi-mi pare rău, ca să nu mai vorbim de recenta carte de proze scurte Fraier de Bucureşti. Şi poeta noastră se duce mai în profunzime, la marii poeţi ai lumii, şi se opreşte la Dante, pentru a-i parafraza celebra capodoperă, cu, evident, Divina tragedie. Se poartă şi, prin urmare, nimic nou pînă aici. Mai departe însă lucrurile se schimbă. Poeta noastră ia treaba în serios şi se aşază pe despicat în patru firul divinios al propriei tragedii sau al celei sociale. Şi nu oricum, ci într-o compoziţie simfonică, pe portativ în diverse chei, cu foarte muţi diezi şi bomoli, cu contrapuncturi şi fraze poetico-mizicale aşezate pe ştimele unor orchestre simfonice eterogene, în stilul Simfoniei americane sau al celebrei Rapsodii albastre, cu configurare de tempouri de la Allegro la Allegro con Molto şi încheind abrupt, cu deschidere, în Largo. Astfel, cartea trebuie citită în acest registru. Altfel ea pare o sumă de fraze poetice, unele de o nonşalanţă demnă de fetele de la grupa mare, care povestesc colegelor mai mici ce au mai făcut ele, cum este mama, cum este bunica, cum se numeşte cîinele ei, adică tot Medeea (deşi foarte bine putea să se numească Iason), încît, cu ochi mirat te întrebi unde este tragedia, unde este acea „suferinţă fizică”, unde este „spaima de moarte”, unde este „evenimentul”. Dar toate acestea există, însă numai în acest registru simfonic, armonizat cu exuberanţa poetei, însoţită de cheful nesfîrşit, cu nesaţiu, de a povesti, de a vorbi, de a spune vrute şi nevrute, cu un har, ce-i drept, rar întîlnit la un debutant. Construcţia cărţii, gîndită ca un poem alcătuit din fragmente bine aşezate în arhitectura acesteia, este una ce conferă siguranţă poetei în tot ceea ce spune. Sincopele din frazele poetice sunt şi ele ca o zugrăveală peste un zid bine pregătit. Eliminarea figurilor comune, aşa cum pot fi văzute lesne pe alte ziduri, ca nişte palimpseste, face parte din ştiinţa poetei de a arăta o altfel de lume, deşi cam aceeaşi, în alte stări şi fapte, cu alţi ochi decît cei mereu deschişi doar la chestiuni foarte sobre.

via Convorbiri literare cu Gellu Dorian

***

Divina tragedie, de Medeea Iancu, colecţia „Poeţi români contemporani”, Editura Brumar, 2011, 90 pag. Un consens al celor care girează poezia veritabilă ridică din start cota acestui debut şi a celor de prin eventuala proximitate. Poate Cristi Popescu, cu nişte ani în urmă, poate Aglaja Veteranyi să mai fi mers aşa, spre mugurii de zăpadă ai fiinţei candide, redusă la un rudiment de viaţă pe care o poartă de colo-colo în braţe, cântându-i un cântecel scâncit, sacadat, care nu mai ştii dacă e din copilăria noastră sau mai degrabă din moartea noastră: „Mă imaginez fără suflu. / O câmpie de cicoare care-mi înveleşte inima. / Tu şi eu, / Dragostea mea,/ Două ţări fără bogăţii/ Două cinteze cărând în cioc/ Iarba fiarei.// Înfăşor cerul pe deget/ Înfăşor îngerii pe inelar/ Suflu deasupra lor/ Se împrăştie fricoşi/ Decupez viaţa, o lipesc pe pereţii spitalelor/ O lipesc pe pungile cu perfuzii/ O lipesc pe radiografie/ Lipesc viaţa pe vitrinele magazinelor de pe/ Rue st jacques, de pe jacques gay lussac./ O, decupez lacrimile din ochii/ Lui audrey tautou/ Le pun pe chipul tatei/ Îl desenez pe taco, paco în braţele lui/ Îi desenez o inimă puternică de 8 săptămîni/ Iau radiera şi şterg bandajele de la splină/ Fac o casă cu acoperiş roşu/ O sanie şi un om de zăpadă/ Îmi desenez părinţii fericiţi/ Din fotografia din ‘84./ Îi fac mamei o rochie din zahăr/ Îi adaug un buchet de narcise pe braţe/ Desenez lalele desenez femeile mamei cu bucuria pe bluze/ Desenez fundiţe de pionier/ Colorez totul semnez cu numele de botez.”
via Viata romaneaca cu Eugenia Ţarălungă